Despre coaching: Visul…

Este vorba despre o povestioară cu tâlc. Descrie într-un fel foarte sugestiv ceea ce poate face coaching-ul cu obiectivele pe care ni le propunem.

(adaptare din cartea “Coaching cu NLP”, scrisă de Joseph O’Connor si Andrea Lages)

Ea spune așa:

visul

Am avut un vis.

Mă aflu într-un spațiu extins și plat, înconjurat de o clădire imensă și maiestuoasă. Clădirea are multe ferestre, care par să mă fixeze de sus cu privirea. E aproape goală și nu există niciun semn că cineva ar locui înăuntru; în timp ce înaintez, pașii mei trimit ecouri pe coridoarele sale înalte.

Din cauza turnurilor clădirii de deasupra mea, este dificil să vezi cerul. Văzduhul pare mai îndepărtat ca niciodată.

Din când în când, vântul aduce cu el râsete distante, înștiințându-mă că, în pofida aparențelor, undeva, în această clădire, există totuși oameni care se mișcă și vorbesc.

Continui să pășesc și am impresia că mă învârt în jurul aceluiași punct. “Este un loc plictisitor”, constat în sinea mea, întrebându-mă dacă există cumva o cale de ieșire.

Am senzația că mă aflu în acel loc de multă vreme și încep să mă gândesc cum aș putea ajunge în vârful clădirii, astfel încât să pot beneficia de o privire de ansamblu a zonei. Îmi doresc să fiu cât mai aproape de cer. Îmi imaginez că undeva există scări care mă vor duce sus de tot, dar pare că trebuie să străbat întreaga clădire, cu numeroasele sale etaje, pentru a găsi drumul cel bun. Trebuie, astfel, să mă înham la o sarcină ce va dura mult, mult timp și nu știu de unde să încep. Nu găsesc o cale de a intra în clădire.

Vântul începe să sufle rece… Soarele nu mă mai încălzește, dar își răsfrânge razele în umbrele din jur.

La lăsarea serii, când locul devine întunecat și glacial, hotărăsc să mă mișc.

Brusc, o femeie tânără îmi apare în față. Poartă o rochie lungă și are părul castaniu. În mâna dreaptă ține o lampă cu ulei. Flacăra lămpii răspândește umbre lungi. Acestea sunt vii și mișcătoare, în timp ce restul umbrelor sunt moarte și împietrite.

Pășește agale spre mine, mă privește timp îndelungat, iar apoi întreabă: “Ce cauți?”.

“Pot avea încredere în ea?”, mă întreb. “Îi pot spune, oare, ce doresc? De ce dorește să știe? Nici măcar nu o cunosc.

De ce nu? Nu am nimic de pierdut”.

“Vreau să ajung în vârful acestei clădiri”, i-am răspuns eu, arătând cu degetul spre locul cu pricina.

“În regulă”, spuse ea. “Te voi ajuta, dar trebuie să ai mare grijă. Sunt multe pericole în drum”.

Se pare că misterioasa femeie cunoaște destul de bine locul… Nu știu exact în ce calitate se află aici, dar mă gândesc că poate mă va ajuta. M-a avertizat că trebuie să fiu foarte atentă la lucrurile din jur și mă întreb: “Atentă în legătură cu ce?”. Am petrecut mult timp explorând locul, dar până acum n-am întâlnit nimic periculos. Din contră, totul mi-a părut foarte monoton…

Pe urmă, am realizat că mă mișcam în cerc!

Bizara femeie, aflată acum în fața mea, menționase că pericolele se află în locurile pe care nu le frecventezi. Poate că a vrut să spună că pericolele există în părțile clădirii în care eu nu am ajuns. Așadar, sunt multe lucruri noi de văzut. Am impresia că există ceva foarte ciudat, chiar în afara sferei mele vizuale, precum o mișcare pe care abia o percep cu coada ochiului. Uneori, pot auzi râsete purtate până la urechile mele de adierea vântului, însă îmi este imposibil să îmi dau seama de unde vin… Poate că acesta este răspunsul.

Brusc, în fața mea apare o ușă dublă de lemn. Ciudat! Nu o observasem deloc până atunci, cu toate că fusese mereu acolo! Era atât de aproape de mine! Cum de mi-a scăpat? Seamănă cu ușa de la intrare a unei case mari și vechi; pe ambele părți, este sculptată în modele complexe, ce par a-și schimba formele în timp ce privesc spre ele.

Mă îndrept spre ușă și observ un ascensor. Este plin până la refuz de oameni și nu cred că aș mai avea și eu loc în el; acest amănunt nu pare totuși să o îngrijoreze pe femeia care mă acompaniază.

Ușa liftului se închide. S-a dus…

În timp ce îmi chinuiesc mintea, întrebându-mă ce-aș putea face în această situație, constat că misterioasa mea însoțitoare deschide ușa unui alt ascensor.

Acesta este complet gol și foarte diferit de primul… Pare chiar mai vechi decât celălalt. Ușa are aceleași modele sculptate ca și cea mare de afară; frumoase, dar cam neobișnuite pentru un lift.

Femeia o deschide și mă invită înăuntru. Rămân însă pe loc, neștiind ce-ar trebui să fac. Ea mă întreabă: “Vrei sau nu să ajungi în vârf?”. Apoi, începe să o închidă ușor…

“Da, dar…”.

Dă din cap, ca și cum ar înțelege prin ceea ce trec, și îmi șoptește: “Dacă da, atunci trebuie să riști și să urci”.

Mă aflu înăuntru. Podeaua liftului nu este una foarte solidă; se leagănă ca și cum m-aș afla într-un hamac. Poate de aceea toți ceilalți au luat primul lift…

Una dintre părțile ascensorului este transparentă; pot vedea clădirea coborând, în timp ce eu urc. Liftul se balansează ca o pendulă nebună; mișcarea e atât de puternică, încât abia dacă mă mai pot ține pe picioare. Totul se clatină, cu excepția flăcării de la lampa femeii. Este singura care rămâne stabilă și constantă. Nu știu de ce, dar nu sunt deloc surprinsă.

Nu am, oricum, timp să mă gândesc la ea, căci tocmai în momentul în care crezusem că liftul se va opri, o altă zdruncinătură aproape că mă dărâmă.

Rămân tăcută; îmi este frică. Mă uit la femeie, iar expresia de pe chipul ei îmi dă impresia că savurează călătoria. Pare că e foarte obișnuită cu așa ceva. E cumva nebună?

Am părăsit, într-adevăr, parterul clădirii, dar voi mai ajunge, oare, vie în partea de sus?

Nu știu, dar cale de întoarcere nu mai există.

Liftul urcă și iar urcă; se cațără pe pereții clădirii precum o insectă. Îmi amintesc cât de înaltă este clădirea. De ce mi-am dorit să ajung sus?

Până la urmă, liftul se oprește cu un ultim  tremur. Ușa se deschide și răsuflu ușurată. A fost o călătorie solicitantă și anevoioasă. Sunt, oare, aproape de locul în care am vrut să ajung?

Privesc în jur. Priveliștea e uimitoare. Nu îmi imaginasem că voi găsi atâtea lucruri aici sus. Clădirea pare mai degrabă un oraș. De aici, de la înălțime, pot vedea mult mai multă viață; peste tot sunt oameni și flori. Undeva, jos de tot, zăresc locurile prin care am rătăcit la început și multe altele pe care nici nu le-am observat, chiar dacă m-am aflat exact în mijlocul lor. Reușesc să disting și cercul mare în care m-am învârtit.

O catedrală gotică impunătoare îmi atrage atenția. Ar fi interesant să o vizitez.

Femeia mi se alătură. Ochii ei cuprind blând și senin priveliștea.

Maiestuoasa catedrală se înalță în fața mea. Mă decid să merg mai aproape și să o vizitez.

Subit, mă trezesc în catedrală, care este mult mai spațioasă decât aș fi crezut. Pereții săi sunt foarte solizi, fiind construiți din bucăți mari și întunecate de piatră. Îi ating… Sunt reci și umezi…

Strig după ajutor, dar nimeni de afară nu mă poate auzi. Orice cuvânt rostit pare să trimită ecouri în fiecare colț al clădirii. Catedrala mă ascultă cu atenție și repetă ceea ce spun, cu vocea sa glacială si robustă.

Aud vântul fluierând printre firide.

Privind în sus, observ vitraliile care aruncă asupra locului puțină lumină; ea este totuși insuficientă pentru a mă putea mișca în siguranță. Sunt prea multe cotituri bruște, iar suprafața pe care merg este neuniformă. Rămân pe loc, în tăcere…

Femeia care m-a ajutat și mai devreme apare la ușa de la intrare. Lumina lămpii ei aruncă umbre lungi pe podea și pereți. Pășește înainte cu ușurință, după care aprinde câteva lumânări, ajutându-mă astfel să văd unde sunt și să pot decide în ce direcție să merg.

Văd lucruri care, până acum, stătuseră ascunse în întuneric; unele dintre ele rămân totuși în beznă și mă bucur că se întâmplă astfel.

Femeia zâmbește.

Înaintez și încep să explorez împrejurimile.

Într-unul dintre colțuri, descopăr câteva obiecte impresionante de artă, uitate acolo de mulți ani; praful se așterne dens și tăcut pe ele…

Mă întorc și constat că femeia încearcă să deschidă o ușă pe care eu nu o observasem până atunci. Reușește, iar aceasta scârțâie puternic, înștiințându-mă pe limba sa că nu a mai fost deschisă de ani de zile.

Lumina care vine din spatele ușii mă orbește pentru o clipă. Ochii mei se obișnuiseră cu obscuritatea încăperii în care mă aflam…

Îmi recapăt vederea și, în spațiul din spatele ușii, observ o scară de metal, ce urcă în spirale.

Alerg curioasă spre ea, dar mă opresc brusc. În fața ușii, stă un semn pe care scrie: “STOP! PERICOL! OPREȘTE-TE AICI!”.

Privesc în spate, dar femeia a dispărut… De ce a plecat tocmai acum, când aveam cea mai mare nevoie de ea? Trebuie să îmi spună ce am de făcut!

Scările par să ducă spre vârful catedralei… Încerc să disting ce se află la capătul lor, dar nu reușesc să văd nimic dincolo de prima spirală.

Ce poate fi atât de periculos la niște simple scări?

Cine a pus acest semn aici?

Mă întorc în centrul catedralei și privesc dezamăgită în jur. Întunericul începe să pună stăpânire pe loc… Odată cu asfințitul soarelui, lumina care pătrunde printre uși devine din ce în ce mai slabă.

Ies din clădire, fără a mai privi înapoi.

Afară, totul se prezintă la fel. Oamenii fac aceleași lucruri pe care le făceau și înainte.

Brusc, de undeva din apropiere, încep să se audă zgomote puternice. Poc! Poc!

Un bătrân, cu un ciocan mare în mână, bate cuie în trei planșe de lemn. Pare destul de fragil. Mă apropii de el și observ că pielea feței sale este precum o stâncă lovită de mare – foarte puternică, dar marcată de timp, sare, vânt și valuri. Ochii săi albaștri se ascund în spatele unor pleoape obosite. Poartă un pulover foarte vechi, croșetat de o fostă iubită, în vremurile tinereții. Acum, acesta atârnă pe corpul său plăpând și slăbit.

“Ce faceți aici, domnule?”.

Nu îmi răspunde. Continuă să bată următorul cui, într-una dintre planșe. Pe ea stă scris cuvântul “Pericol!”.

Mă apropii și mai mult, șoptindu-i la ureche: “Ce faceți aici, domnule?”.

Își ridică privirea și se uită fix la mine. În ochii săi se citesc îngrijorarea și neliniștea.

“Ce?”.

“Ce faceți aici?”.

“Fiica mea este însărcinată. Îmi este teamă că micuțul s-ar putea răni, așa că, înainte de a părăsi această lume, m-am gândit să-l avertizez… Îl voi învăța cuvântul pericol, astfel încât să-l aibă mereu în minte și să stea departe de necazuri!”.

Zâmbește, privind spre orizont.

“Ați pus astfel de semne și în catedrală?”.

“Desigur, draga mea! Mai ales în fața acelor trepte. Am văzut cum copiii aleargă și se joacă pe acolo. Nu vreau să i se întâmple nimic rău nepotului meu… Este un loc foarte periculos!”.

“Mulțumesc mult, domnule!”.

Zâmbește din nou.

Merg înapoi în catedrală, sar peste semne și încep să urc cu mult avânt pe scări. Deci despre asta era vorba… Copiii care se joacă pe scări… M-am amuzat copios pe seama ezitărilor mele de mai devreme – mi-a fost foarte teamă fără să știu de ce.

Ajunsă în vârful scărilor, dau la o parte o cortină grea, din spatele căreia mă întâmpină o ușă uriașă. O deschid și rămân fascinată de peisaj… Soarele aruncă în văzduh buchete de raze aurii, argintii, purpurii și alte nuanțe care pur și simplu nu pot fi descrise.

Privesc spre pământ și observ femeia vorbind cu bătrânul. Acesta îi face un semn, după care amândoi se așază și încep să vorbească.

După câteva minute, bătrânul adoarme în brațele femeii, care îi pune o pernă pufoasă sub cap, iar apoi se ridică. Se uită în direcția mea și mă observă. Îi fac cu mâna…

Femeia stinge lampa, după care se îndepărtează, zâmbind larg.

Nu o voi uita niciodată.

Leave a Comment